Prilej de bucurie și bunăstare, Dragobetele este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român. Probabil că 24 februarie însemna, pentru omul arhaic, începutul primăverii, ziua când natura se trezește, păsările își caută cuiburi iar omul participă și el la bucuria naturii.
Dragobetele are rădăcini foarte vechi, fiind sărbătorit chiar de pe timpul dacilor. Pentru daci, Dragobetele era o divinitate asemenea lui Cupidon al romanilor și Eros al vechilor greci. Dragobetele, numit și Năvălnicul sau Logodnicul Păsărilor, fecior chipeș și puternic, aduce iubirea în casă și în suflet.
Dragobete este și un zeu al bunei dispoziții, de ziua lui făcându-se petreceri, iar de acolo porneau de multe ori viitoarele căsnicii... Oamenii de la țară își mai aduc aminte de obiceiul de demult al fetelor și băieților care, în ziua lui Dragobete, se primeneau în haine curate, de sărbătoare, și porneau cu voie bună spre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, tămăioasă, pe care le așezau la icoane și le foloseau la diverse farmece de dragoste.
Pentru toți, sărbătoarea dragostei era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte, nu și pentru cele mari. Deoarece se credea că Dragobetele îi va ajuta pe gospodari să aibă un an mai îmbelșugat decât ceilalți, în ziua de Dragobete oamenii nu munceau ca în zilele cu sărbători religioase, doar își făceau curățenie prin case.
Se considera că Dragobetele ocrotea și purta noroc îndrăgostiților, tinerilor în general, putând fi socotit un veritabil Cupidon românesc.
